Jaspers nu crede în niciun fel de ontologie, pentru că, după el, ne-am pierdut «naivitatea». Ştie că nu putem ajunge la nimic care să poată transcende jocul mortal al aparenţelor. Ştie că spiritul sfîrseşte totdeauna în eşec. Întîrzie asupra aventurilor spirituale pe care ni le oferă istoria şi descoperă cu necruţare falia fiecărui sistem, iluzia care a salvat totul, învăţătura care n-a ascuns nimic. In această lume pustiită, în care imposibilitatea de a cunoaşte este demonstrată, în care neantul pare singura realitate, disperarea fără scăpare singura atitudine, el încearcă să regăsească firul Ariadnei, care duce către tainele divine.
Şestov, la rîndul său, de-a lungul unei opere de o admirabilă monotonie, preocupat întruna de aceleaşi adevăruri, demonstrează fără încetare că sistemul cel mai riguros, raţionalismul cel mai universal se izbesc întotdeauna pînă la urmă de iraţionalul gîndirii umane. Nu-i scapă niciuna din evidenţele ironice, niciuna din contradicţiile derizorii care depreciază raţiunea. Nu-1 interesează decît excepţia, fie că ea aparţine istoriei inimii sau a spiritului. Pornind de la experienţele dostoievskiene ale condamnatului la moarte, de la aventurile exasperate ale spiritului nietzschean, de la imprecaţiile lui Hamlet sau de la amara aristocraţie a unui Ibsen, el descoperă, luminează şi glorifică revolta umană împotriva iremediabilului. Refuză raţiunii propriile ei raţiuni şi nu începe să înainteze cu oarecare hotărîre decît o dată ajuns în mijlocul acelui pustiu cenuşiu în care toate certitudinile au devenit pietre.

Autor: Albert Camus