Nihilismul pasiv, înțeles ca «declin și diminuare a spiritului» sau ca reacțiune și «împotrivire», este o înțelegere a faptului că valorile sunt total depășite dar și constatarea imposibilității acțiunii. Subiectul său realizează că orizontul său a fost deplasat dar este incapabil de a crea o valoare nouă. Blazarea și inconsecvența îl fac să pactizeze cu lipsa de sens și scop generalizată. El poate fi caracterizat printr-o valorizare excesivă a somnului: «În sinele cel mai lăuntric: a nu ști încotro? Vidul. Încercarea de a-l depăși prin narcoză...» Cuvântul-cheie al nihilismului pasiv este absoluta sa noncombativitate («nu mai atacă»). Senină�tatea sa nu este câștigată printr-un conflict deschis, nu este consecința unor lupte interioare în care subiectul își depășește natura și ajunge la o liniște interioară indestructibilă; resemnarea nihilistului pasiv este postulată încă din principii, subiectul reușind să nu se abată de la directiva unei non-rezistențe pasive. Cu toate că știe că valorile sunt aneantizate, că orizontul său este vid, el încearcă să se relaxeze în timpul unui naufragiu. Pentru asta are nevoie de erastzuri ale suprasensibilului, de ficțiuni generalizate (sau de narcotice), care îi adorm conștiința, simulând o meta-realitate, ce înlocuiește evidența aneantizării universale, conform principiului «din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos».

Author: Ştefan Bolea