Nimic mai exasperant în literatură decît cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul într-un sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul, îl susţine speranţa unei întîmplări neaşteptate, a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare, încat, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită, pe-atît de surprinzătoare. La fel de tragic este cazul poetului, încătuşat în propria-i limbă, el scrie pentru cîţiva prieteni, pentru zece, cel mult douăzeci de persoane. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. Faţă de cel din urmă, are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Cutare devine director de revistă; ca s-o poată menţine, face foame, renunţă la femei, se-n-groapă într-o cămăruţă fără lumină, îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă.

Author: Emil M. Cioran