Și în mine se înaltă valul. Se umflă. Își arcuiește spinarea. Simt un dor proaspăt, care se cablează ca armăsarul mândru pe care călărețul îl lovește cu pintenii și-l strunește apoi. Tu, care mă porți în spinare, spune-mi ce dușman e acela care se vede venind către noi, în timp ce tropotul nostru răsună pe caldarâm? E moartea. Moartea e dușmanul. Împotriva ei mă năpustesc cu lancea culcată, cu pletele fluturând în urma mea ca pletele unui tânăr, ca pletele lui Percival când galopa în India. Înfig pintenii în coastele calului. Neînfrânat si dârz , mă năpustesc împotriva ta, Moarte!
