Această promovare a filosofiei, devenită atotputernică în lumea
noastră şi cursul însuşi al destinului nostru, nu poate decât să
coincidă cu dispariţia sa, anunţând, cel puţin, începutul aşezării ei
în pământ. Această moarte a filosofiei, iată ce i-ar aparţine epocii
noastre filosofice. Ea nu datează din 1917, nici măcar din 1857, anul
în care Marx, ca printr-un tur de forţă al unui venetic, ar fi operat
răsturnarea sistemului. De un secol şi jumătate, sub acest nume, ca şi
sub numele lui Hegel, al lui Nietzsche sau al lui Heidegger, filosofia
însăşi îşi afirmă sau îşi dă propriul sfârşit, fie că îl înţelege ca
pe desăvârşirea unei ştiinţe absolute, fie ca suprimare teoretică
legată de realizarea ei practică, mişcare nihilistă în care se
prăbuşesc valorile, sau, în fine, ca împlinire a metafizicii, semn
precursor pentru o altă posibilitate, diferită, care nu are încă un
nume. Iată amurgul care, de acum înainte, îl va însoţi pe fiecare
gânditor, straniu moment funebru, pe care spiritul filosofic îl
celebrează într-o exaltare, de altminteri, adeseori voioasă,
conducându-şi funeraliile lente, pe parcursul cărora speră că, într-un
fel sau altul, va obţine resurecţia, reînvierea. Şi, bineînţeles, o
asemenea aşteptare, criză şi sărbătoare a negativităţii, experienţă
împinsă până la capăt pentru a afla cine rezistă, nu atinge numai
filosofia.

Auteur: Maurice Blanchot