Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oameni
care toată viaţa se ocupă numai cu trecutul.Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credinţele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari
creaţiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplaţia eternităţii? Nu om şi istorie, ci om şi eternitate, iată un raport valabil în lumea în care nu merită nici să respiri.
Cine n-a făcut pact cu diavolul
n-are rost să trăiască, deoarece el exprimă simbolic esenţa vieţii mai bine decît Dumnezeu.
Regretul meu este că diavolul m-a ispitit atît de rar… Dar nici Dumnezeu nu m-a iubit.
Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decît oamenii de
el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit pînă dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu
decît să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, dezgustat de pămînt şi
de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avîntîndu-se în neant, ca Isus de pe cruce…
Oare ce s-ar fi întîmplat dacă soldaţii romani ar fi ascultat ruga lui Isus, dacă l-ar fi luat
de pe cruce şi l-ar fi lăsat să plece? În nici un caz el nu s-ar fi dus în altă parte a lumii pentru
a predica, ci pentru a muri singur, fără compătimirea oamenilor şi fără lacrimile lor. Chiar
dacă Isus n-ar fi cerut soldaţilor eliberarea — din cauza orgoliului —, totuşi îmi este
imposibil să cred că această idee nu l-ar fi obsedat. Neapărat Isus a crezut că e fiul lui
Dumnezeu, dar aceasta nu l-a putut împiedica, în faţa jertfei pentru alţii, să se îndoiască sau
să-i fie frică de moarte. În întreg procesul răstignirii, Isus a avut momente cînd, dacă nu s-ar
fi îndoit că e fiul lui Dumnezeu, a regretat că e fiul lui. În faţa morţii, Isus Cristos a
regretat că e fiul lui Dumnezeu. Şi dacă a primit moartea, a făcut-o numai pentru a triumfa
ideile sale.
Cînd mă gîndesc la faptul că mizeria este strîns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile. Chiar şi tăcerea îmi pare un urlet. Animalele, care trăiesc fiecare din silinţa lor, nu cunosc mizeria, fiindcă nu cunosc ierarhia şi dependenţa unora de alţii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindcă numai el a putut să-şi creeze din semen un supus. Nici un animal nu-şi bate joc de altul, asemănător pînă la identitate cu el. Numai omul este capabil de atît autodispreţ. Toată caritatea din lume nu face decît să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătînd-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decît în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dînd astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decît un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Nu admit o revoltă relativă în faţa nedreptăţilor, ci numai o revoltă eternă, fiindcă eternă este mizeria în umanitate.
Emil M. CioranDeşi în genere omul este un animal bolnav, se găsesc totuşi destui oameni sănătoşi
pentru a putea vorbi de sensul sănătăţii în omenire. Cea mai comodă, mai confortabilă şi mai
puţin angajată stare este starea de sănătate. Ea indică nu numai o prostie organică şi
definitivă, dar şi o platitudine de simţire, o absenţă totală a oricărui risc, o incapacitate de
orice acţiune eroică. A fi sănătos înseamnă a umbla în lumea aceasta legat la ochi, a nu
sesiza nimic din culmile sau adîncimile existenţei. Se poate lupta împotriva tuturor
oamenilor, numai împotriva celor sănătoşi nu, fiindcă aceştia sînt atît de puţin sensibili, încît
nu pot să realizeze în ei nici o formă de transfigurare. Cel mai mare dispreţ pe care îl pot
avea pentru un om este să-l consider sănătos. Sănătatea brută, organică — adică o sănătate
iremediabilă — este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Şi cînd mi se va obiecta
sănătatea din graţie sau entuziasm, voi răspunde că acestea preced oarecum sănătatea, că ele
reprezintă două modalităţi de vieţuire care determină felul sănătăţii. Ele sublimează în aşa
măsură faptul organic, încît atunci cînd admirăm graţia sau entuziasmul noi nu sîntem
sensibili şi nu avem în conştiinţă sănătatea, această expresie a organicului ce nu şi-a depăşit
legea lui, depăşire ce o întîlnim totdeauna în boală.
Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în
întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni
descoperă absolutul într-o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva
existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate
fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în
consideraţii, ci numai în mirări.
Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca
aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să-mi apară
veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă
lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate
rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza
în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie.
Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e
deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într-o singură femeie?
Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul
de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic
pe care nu-l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea
periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul
absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într-o singură fiinţă, de a
descoperi — sau mai precis a inventa — un infinit într-o existenţă individuală de o
deconcertantă finitate.
Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele,
suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare
creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa
satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre
cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit
şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.
Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează
de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire
şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr-un efort de sinteză cosmică şi de
participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu.
Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într-o
imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii.
În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact
inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele
cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în
diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.
Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare
paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se
fixează faţă de om într-o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într-o
asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil
singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării
decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale
ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în
memoria celor ce ar dori să uite totul.
Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avînt
prin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într-un nimic
îmbietor pe care mi-l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închin
prin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc în
aceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul în
fantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acest
drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă-l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu
există popas. Şi astfel, nu-l voi găsi niciodată.
Am încercat într-o mare tăcere şi într-o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe de
oameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torent
irezistibil, m-a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil.
Închizînd ochii, întreaga lume pare că s-a topit în creierul meu, prin care ea trece într-un
elan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în
forme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atunci
nu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman,
dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii.
A conscious fruit fly would have to confront exactly the same difficulties, the same kind of insoluble problems as man.
Emil M. CioranWe dread the future only when we are not sure we can kill ourselves when we want to.
Emil M. Cioran« first previous
Page 21 of 70.
next last »
Data privacy
Imprint
Contact
Diese Website verwendet Cookies, um Ihnen die bestmögliche Funktionalität bieten zu können.