Un zîmbet inepuizabil, pe spatiul unei lacrimi...
Emil M. CioranTags: tristete iubirea emil-cioran singuratate cartea-amagirilor
Din tot ce-ai fost, nu mai ramîne decît o adiere patetica.
Emil M. CioranTags: iubire tristete emil-cioran singuratate cartea-amagirilor
Zîmbete dureroase care sting soarele...
Emil M. CioranTags: iubire tristete emil-cioran singuratate cartea-amagirilor
Frecvenţa momentelor agonice este un indiciu de descompunere şi prăbuşire. Moartea este ceva scîrbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptuoasă. Chiar atunci cînd vrei să mori, aceasta o faci cu un regret implicit pentru dorinţa ta. Vreau să mor, dar îmi pare rău că vreau să mor. Acesta este sentimentul tuturor acelora care se abandonează neantului. Cel mai pervers sentiment este sentimentul morţii. Şi cînd te gîndeşti că sînt oameni care nu pot dormi din cauza obsesiei perverse a morţii! Cum aş vrea să nu mai ştiu nimic despre mine şi despre lumea asta!
Emil M. CioranNiciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trist şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.
Emil M. CioranTags: iubire tristete emil-cioran singuratate cartea-amagirilor
Nu preţuiesc o carte decât prin tulburarea, prin otrava pe care-o toarnă în mine.
Emil M. Cioranنحمل فى داخلنا الموسيقى كلها ,,انها تثوي في أعمق طبقات الذكرى ,, كل ما هو موسيقي يعتبر ذا علاقه بالتذكير , لاشك اننا استمتعنا عندما كنا بلا أسماء الى كل شئ
Emil M. CioranNimic mai exasperant în literatură decît cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul într-un sertar şi aşteaptă să-i surîdă norocul, îl susţine speranţa unei întîmplări neaşteptate, a faimei care-l ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atit de mare, încat, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gîndul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cît de subită, pe-atît de surprinzătoare. La fel de tragic este cazul poetului, încătuşat în propria-i limbă, el scrie pentru cîţiva prieteni, pentru zece, cel mult douăzeci de persoane. Dorinţa lui de a fi citit nu-i mai puţin imperioasă decît aceea a romancierului improvizat. Faţă de cel din urmă, are măcar avantajul de a-şi vedea versurile publicate în măruntele reviste ale emigraţiei, care apar cu preţul unor sacrificii şi renunţări aproape indecente. Cutare devine director de revistă; ca s-o poată menţine, face foame, renunţă la femei, se-n-groapă într-o cămăruţă fără lumină, îşi impune privaţiuni ce descumpănesc şi înspăimîntă. Onania şi tuberculoza — iată ce-l aşteaptă.
Emil M. CioranAnumite mărturii, rare, ce-i drept, ni-l înfăţişează pe Gogol ca pe un sfînt; altele, mai frecvente, ca pe-o fantomă. Nu i se cunoaşte nicio relaţie amoroasă. Biografii săi vorbesc deschis de impotenţă. Nu e cusur care să izoleze mai mult. Impotentul dispune de o forţă lăuntrică ce-l singularizează, îl face inaccesibil şi, în chip paradoxal, primejdios: provoacă frică. Animal desprins de animalitate, bărbat fără neam, viaţă abandonată de instinct, el se înalţă prin tot ce a pierdut: e victima preferată a spiritului. Ne-am putea imagina un şobolan impotent? Rozătoarele realizează de minune actul cu pricina. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre oameni: cu cît sînt mai excepţionali, cu atît se agravează la ei această slăbiciune majoră ce-i smulge din lanţul fiinţelor. Orice activitate le este îngăduită, mai puţin aceea ce ne înrudeşte cu ansamblul zoologiei. Sexualitatea ne egalizează; mai mult: ne răpeşte misterul... Ea este aceea care, în mai mare măsură decît orice altă nevoie şi activitate, ne pune pe picior de egalitate cu semenii noştri: cu cît o practicăm mai asiduu, cu atît devenim mai asemănători. Abstinenţa voluntară sau forţată, proiectînd individul în acelaşi timp mai sus şi mai jos de Specie, face din el un amestec de sfînt şi imbecil care ne pune pe ganduri şi ne consternează. De aici si ura echivocă pe care o simţim faţă de călugări, ca de altfel faţă de orice bărbat care a renunţat la femeie, care a renunţat să fie ca noi. Nu-i vom ierta niciodată singurătatea: ea ne umileşte şi ne dezgustă, ne sfidează. Gogol a mărturisit cîndva că dacă ar fi cedat iubirii, aceasta l-ar fi «făcut praf şi pulbere pe dată». O asemenea mărturisire, care ne răscoleşte şi ne fascinează, ne duce cu gîndul la «taina» lui Kierkegaard, la «ghimpele din carnea sa». Totuşi, filozoful danez era o natură erotică: ruperea logodnei, eşecul în iubire l-au chinuit întreaga viaţă şi i-au marcat pînă şi scrierile teologice. Ar trebui atunci să-l comparăm pe Gogol cu Swift, celălalt «osîndit»? Ar însemna să uităm că acesta a avut şansa, dacă nu să iubească, cel puţin să facă, victime. Pentru a fixa locul lui Gogol, trebuie să ne imaginăm un Swift fără Stella şi fără Vanessa. Fiinţele care trăiesc sub ochii noştri în Revizorul sau în Suflete moarte, observă un biograf, nu sînt «nimic». Şi fiind «nimic», sunt «totul». Intr-adevăr, «substanţa» le lipseşte; de unde, universalitatea lor. Ce sînt Cicikov, Pliuşkin, Sobakevici, Nozdriov, Malinov, eroul din Mantaua ori acela din Nasul, dacă nu noi înşine reduşi la adevărata noastră esenţă? «Suflete goale», spune Gogol; şi totuşi, ele au o anume măreţie: aceea a platitudinii. Un Shakespeare al meschinului,
s-ar spune, un Shakespeare preocupat să ne observe ideile fixe, micile obsesii, foiala noastră zilnică. Nimeni n-a mers mai departe decat Gogol în perceperea cotidianului. De prea multă realitate, personajele sale devin inexistente şi se preschimbă in simboluri în care ne recunoaştem pe deplin. Ele nu decad: sînt decăzute dintru început. Fără să vrem, ne vin în minte Demonii; dar, in vreme ce eroii lui Dostoievski se avîntă spre limitele lor, eroii lui Gogol dau îndărăt spre acelea ce le sînt proprii; unii par să răspundă unei chemări ce-i depăşeşte, ceilalţi nu dau ascultare decft nesfîrşitei lor vulgarităţi.
In ultima perioadă a vieţii, Gogol a fost cuprins de remuşcări: personajele sale, credea el, nu erau decat viciu, vulgaritate, gunoi. Trebuia să aibă grijă să le dăruiască şi virtuţi, să le smulgă din noroiul lor. Şi astfel scrise partea a doua a Sufletelor moarte; din fericire, a pus-o pe foc. Nu exista «salvare» pentru eroii săi. Unii au pus gestul pe seama nebuniei, cînd, de fapt, îşi avea obîrşia în scrupulele conştiinţei sale de artist: scriitorul l-a învins pe profet. Ne plac la el cruzimea, dispreţul faţă de oameni, viziunea unei lumi osîndite; cum să fi suportat o caricatură moralizatoare? Pierdere ireparabilă, spun unii; pierdere salutară, mai curînd. In ultima sa perioadă, Gogol mai păstrează o forţă obscură pe care însă nu ştie s-o folosească; se prăbuşeşte într-o letargie străbătută cînd şi cînd de tresăriri; tresăririle unei fantome. Umorul ce-i îngăduia să-şi stăpînească «accesele de spaimă» dispare. O jalnică perioadă începe. Prietenii îl părăsesc. Face un gest necugetat: publică Pagini alese din corespondenţa cu prietenii, care au fost, o recunoaşte chiar el, o «palmă pentru public, o palmă pentru prieteni, o palmă pentru mine». Slavofili şi prooccidentali îl reneagă deopotrivă. Cartea era o apologie a puterii, un delir reacţionar. Spre nenorocirea lui, Gogol s-a legat de un anume părinte Matvei, nesimţitor la artă, mărginit, agresiv, şi care a avut asupra lui o autoritate de duhovnic, de călău. Scrisorile primite de la acesta le purta asupra sa în permanenţă, le citea şi le răscitea; cură de stupiditate, de idioţie. Cînd talentul unui scriitor se epuizează, inepţiile unui duhovnic umplu golul inspiraţiei. Influenţa părintelui Matvei asupra lui Gogol a fost mai mare decît a lui Puşkin; acesta îi încuraja geniul; al doilea se străduia să-i înăbuşe orice rămăşiţă de geniu... Neajungîndu-i predicile, Gogol a simţit nevoia să se pedepsească şi mai mult; opera lui conferea farsei, grimasei un sens universal; frămîntările sale religioase nu puteau rămîne străine de asta. Unii ar putea susţine că Gogol îşi merita încercările, că prin ele îşi ispăşea cutezanţa de-a fi schimonosit chipul omului. Adevărat îmi pare mai curînd contrariul; trebuia să plătească pentru că avusese dreptate: în materie de artă, ne ispăşim nu greşelile, ci «adevărurile», realitatea pe care am surprins-o. Personajele sale îl urmăreau. După propria-i mărturisire, îi purta neîncetat în el pe Klestakovi şi Cicikovi: subumanitatea lor îl strivea. Nu-l salvase pe niciunul; ca artist, nici nu ar fi putut s-o facă. Apoi, pierzandu-şi geniul, a vrut să se mîntuiască măcar. Eroii săi l-au împiedicat. De aceea, contrar voinţei sale, a trebuit să rămînă credincios neantului din ei. Ajunşi aici, nu ne gîndim la Regent (despre care Saint-Simon scria că «se născuse plictisit»), nici la Baudelaire ori la Ecclesiast, ci la o fiinţă ce şi-ar întoarce rugăciunile împotriva ei înseşi, în această fază, plictisul dobandeşte un soi de demnitate mistică. «Orice senzaţie absolută, spune Novalis, este religioasă.» La Gogol, plictisul s-a substituit, cu timpul, credinţei, devenind pentru el senzaţie absolută, religie.
Emil M. Cioran« first previous
Page 44 of 70.
next last »
Data privacy
Imprint
Contact
Diese Website verwendet Cookies, um Ihnen die bestmögliche Funktionalität bieten zu können.