A voi să trăieşti ca o plantă, să creşti înrădăcinat, înflorind şi
uscîndu-te sub soare, în cea mai deplină inconştienţă, a dori să fii o parte intimă din fecunditatea pămîntului, o expresie anonimă a cursului vieţii este a fi disperat de rosturile şi sensul omenirii. Şi de ce să nu schimb cu o floare?
Cum aş vrea ca, într-o zi, toţi oamenii cu ocupaţii sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri şi bătrîni, femei şi bărbaţi, serioşi sau superficiali, trişti sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţînd la orice fel de datorii şi obligaţii, să iasă în stradă şi să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care munceşte fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanităţii, care lucrează pentru
generaţii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente
capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieţi nule şi sterile, pentru toată irosirea
care n-a avut nimic din excelenţa marilor transfigurări.
Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt şi că unica scăpare este uitarea absolută. Aş vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai ştiu nimic de mine şi de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o.
Emil M. CioranTo claim you are more detached, more alien to everything than anyone, and to be merely a fanatic of indifference!
Emil M. CioranCine-şi pune serios problema morţii este absolut imposibil să nu aibă şi o teamă. Chiar aceia care cred în nemurire sînt orientaţi înspre această credinţă tot din frica de moarte. Este, în această credinţă, un efort dureros al omului de a-şi salva — chiar fără o certitudine absolută — lumea valorilor în care a trăit şi la care a contribuit, de a înfrînge neantul din temporal şi de a realiza în etern universalul. În faţa morţii, acceptată fără nici o credinţă religioasă, nu rămîne însă nimic din ceea ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toată lumea formelor şi a categoriilor abstracte se dovedeşte complet irelevantă în faţa morţii, iar pretenţia de universalitate a formalului şi categorialului devine iluzorie în faţa iremediabilului din procesul de aneantizare prin moarte. Căci niciodată o formă sau o
categorie nu vor prinde existenţa în structura ei esenţială, precum niciodată nu vor înţelege rosturile intime ale vieţii şi morţii. Ce poate opune idealismul sau raţionalismul în faţa acestora? Nimic. Celelalte concepţii şi doctrine nu spun însă aproape nimic despre moarte. Singura atitudine valabilă ar fi o tăcere absolută sau un strigăt deznădăjduit. Acei care susţin că frica de moarte nu-şi are o justificare mai adîncă, deoarece atît cît este un eu moartea nu există, iar cînd eşti mort eul a dispărut, uită de fenomenul atît de ciudat al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al morţii, ce mîngîiere poate să-i ofere separaţia artificială între eu şi moarte? Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adînc de senzaţia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sînt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existenţă. Filozofii sînt prea orgolioşi pentru a-şi mărturisi frica de moarte şi prea pretenţioşi pentru a recunoaşte o fecunditate spirituală maladiei.
De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?
Emil M. CioranBucăţi de pămînt să se avînte în aer şi apoi să se risipească, duse de
vînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate şi groteşti,
figuri schimonosite şi îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi un
zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a şti pînă şi cea mai mică vietate că
sfîrşitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform şi un haos să înghită, într-un vîrtej
universal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistenţă şi formă. Să fie un
zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare şi o explozie, după care să nu mai rămînă decît
o tăcere eternă şi o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o aşa
temperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simţit pînă acum ca regrete, aspiraţii, iubire,
deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mai
rămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toţi oamenii şi-ar părăsi ocupaţiile, cînd nimeni
n-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existenţa ar plesni de contradicţiile ei
interioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului şi de apoteoza finală a nefiinţei?
Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii!
Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le
scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai
determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei
n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv
de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale,
rezultate din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se
opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că
sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus orice
pîlpîire de viaţă, orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii
sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin
mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă
astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri.
Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său
interior şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe
alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea
obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de
puternică a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a
vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai
aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se
sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi.
În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci
din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice
sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută
motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de
justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care
s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la
cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît
orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de
sinuciderile din iubire, deoarece aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este
pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de
fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective,
o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile
pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficienţe. Căci în
marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te
stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care
pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide.
De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om
care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu
mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care
să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de
groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici
lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai
teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi
întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea
însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntată
între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în
parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu
este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a
renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?
În eternitate trăieşti fără să regreţi şi fără să aştepţi ceva. Nu este, în structura momentului trăit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului şi a categoriilor, o depăşire a imanenţei în care ne cuprinde temporalitatea vieţii? Trăirea imanentă în viaţă este imposibilă fără trăirea simultană în timp, deoarece viaţa ca activitate dinamică şi progresivă are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vieţii este inconceptibil fără elementul temporal. Cu cît viaţa este mai intensă, cu atît timpul este mai esenţial şi mai revelator.
Emil M. Cioran« prima precedente
Pagina 20 di 70.
prossimo ultimo »
Data privacy
Imprint
Contact
Diese Website verwendet Cookies, um Ihnen die bestmögliche Funktionalität bieten zu können.